Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Realităţi literare ale visului

        de Gabriel Nedelea

Sub un titlu aparent prea explicit, Colecţionarul de vise, Florin Toma strânge, în cea mai recentă carte a sa, şapte proze scurte despre limitele realităţii, despre stările, trăirile şi transcrierile prin care aceste limite pot fi trecute, narativizate şi citite. Oferă, pe această cale, o experienţă de lectură incitantă ce consistă în primul rând din expunerea unor zone pe care nu le pot numi decât de infrarealitate, zone descrise parcă de un veritabil artist vizual ce-şi schiţează lucrările povestindu-le. Nu story-ul în sine atrage în prozele lui Florin Toma, ci scriitura, în care autorul îşi investeşte toate resursele analitice şi introduce elemente ce frizează în multe momente fantasticul, fără să alunece propriu-zis, la nivelul desfăşurării acţiunii, în supranatural sau în miraculos. Autorul rezolvă totul în plan psihologic şi în plan estetic (/ literar), fără să atragă atenţia asupra acestor dimensiuni. Este preocupat de diferitele dimensiuni ale realităţii şi de capacitatea individului de a le percepe, de-asta repovestirea nu este necesară, interesante fiind ideile prin care se raportează la situaţiile în jurul cărora plăsmuieşte diferite happening-uri.

Colecţionarul de vise îi solicită cititorului o atenţie specială, de care depinde atât configurarea întâmplării, cât şi conştientizarea sa ca experienţă. El însuşi trebuie să-i străbată treptele, să-i controleze volumul şi intensitatea: „Însă de data asta am avut o revelaţie, în timp ce-mi urmăream paşii printr-un al doilea nivel de atenţie. Aţi băgat de seamă, cred, că avem cu toţii două sau trei nivele de control, ca foile unei cepe – cu cât îndepărtăm mai multe, cu atât mirosul devine mai intens – adică, dacă primul e distrat şi neatent, poros şi eliptic, urmează un al doilea, un pic mai vigilent, dar care e posibil să aibă şi el ceva scăpări din vedere; ei bine, atunci, ne rămâne un al treilea nivel, ultimul – cel mai drastic, fără nicio lipsă, nicio eşapare, este necruţător, nu-i scapă nimic, niciun amănunt, priveşte totul până în adâncul ultimei celule”. Impresia este că naratorul se află întotdeauna în acest ultim stadiu, cu toate simţurile suficient de deschise pentru sinestezii care conferă, altfel decât ne-a obişnuit literatura actuală, sentimentul de autenticitate. În astfel de momente, realitatea este completă, adică textul se adresează tuturor simţurilor, iar asta este posibil şi pentru că au loc calchieri între vis şi cotidian, transpuneri ale oniricului în artă, unde-şi găseşte forţa pentru a influenţa viaţa. Cu toate astea, vasele comunicante sunt discontinue, iar asta întreţine spaimele şi tensiunile.

Florin Toma impresionează, înainte de toate, prin descrieri şi, deopotrivă, prin modul în care tematizează dublul şi oglindirea. În prima dintre povestiri, personajul, un spărgător de case care face apologia hoţului profesionist, ajunge chiar în biroul în care a fost creat, citindu-şi povestea în manuscris, fără să-şi conştientizeze condiţia. O importantă pondere din text este descriere, multe dintre pasaje fiind reluate dintr-un capitol în celălalt, autorul asumându-şi acest risc tehnic pentru a surprinde întâlnirea personajului cu sinele său de hârtie. Ar mai fi de menţionat aici modul în care sunt discutate, nu fără ironie, calităţile meseriei de hoţ, „care presupune, ca în orice profesiune modernă, o policalificare serioasă, bazată pe principiul interdisciplinarităţii”, ce implică, pe lângă calităţile tehnice, şi cunoştinţe întinse din domeniul istoriei artelor, precum şi din psihologie. Când afirm㠄ascendentul” pe care infractorul îl are asupra celui jefuit, autorul ne vorbeşte, indirect, despre mărturia pe care personajul o dă despre autorul său.

Atât în această primă proză, cât şi în următoarele, iese la iveală inteligenţa vizual-spaţială a lui Florin Toma, care este şi critic de artă. Avem parte, datorită acestui fapt, de o simbioză literatură-pictură ofertantă estetic. În cea de-a doua povestire, care dă şi titlul volumului, obiectul care orientează întreaga naraţiune este un tablou, a cărui recurenţă face legătura dintre cele două planuri, cel al realităţii cotidiene şi cel oniric, fiind prezentat de nu mai puţin de trei ori, derulându-se, practic, în buclă: „Avea cam 80X60 cm, neînrămat, era un ulei pe pânză şi reprezenta un peisaj pustiu de iarnă destul de nesigură, cu un cer compact pe un fond crčme-café-au-lait, cu duct greu şi pastă groasă, dar întinsă bine, doar împiedicată ici-acolo în zgrunţuri mici cât gămălia de ac. Culoarea asta ocupa mai bine de trei sferturi din tablou, iar, în fine, în ultimul posibil interval apărea în dreapta profilul evanescent, dar ghicind în spate nuanţe zdrenţuroase ca nişte flăcări de ocru şi vermillon, o siluetă trasată simplu, ca o schiţă în creion, fără detalii, cu conturul însă tremurat, dublat continuu de o umbră albastră, al cupolei unei biserici imprecise, şovăielnice. Turla, cu câteva ogive unduite ca nişte trupuri de balerine, se termină printr-o cruce subţire, abia vizibilă, cu segmente anapoda şi insuficiente”. Toate personajele se întâlnesc în jurul acestui tablou, care joacă rolul de pivot atât la nivel naratologic, cât şi ca semnificaţie. Obiecte de artă sunt, în fond, oglinzi, ce surprind, dincolo de înfăţişare, măşti, suprafeţe şi muchii ale caracterului şi ale temperamentului.

Prin intermediul visului şi al artei, prozatorul creează o atmosferă de crepuscul, de mister şi, precum în povestirea „Alexandra şi misterul”, chiar de teroare. Chiar dac㠄artiştii văd întotdeauna mai mult decât alţi oameni” şi „detaşează cumva obiectul sau fiind privită”, o „scot din căuşul umbrei sale” şi „şi o autonomizează”, asta se poate întoarce împotriva lor. Există riscul ca totul să devin㠄ca un ecoul al unui alt ecou” şi să plonjezi prea departe în iluzie. „Alexandra şi ecoul” este bucata care se apropie cel mai mult de fantastic din această carte, chiar de acela terifiant, horror, pentru care în literatura română reprezentativă rămâne Domnişoara Christina. În cazul de faţă, peste straniile întâmplări, planează explicaţiile psihologice, din moment ce personajul feminin chiar face terapie, explicaţii care se află în directă legătură cu condiţia artistului. Finalul poate fi citit în această cheie, adică admiţând cât de mult se poate adânci visul în unele cazuri. După ce Alexandra se trezeşte şi constată ca totul a fost doar un vis, starea liminală reapare: „Dar, deodată, simţi venind din spatele ei, dinspre uşă, ceva ca un fluid malefic, ca o radiaţie negativă sau ca şi cum cineva ar fi sfârtecat-o cu privirea. Se întoarse brusc şi, pur şi simplu, încremeni. În conul de lumină al veiozei, aproape de canatul uşii, zăcea tabloul dezghiolat, cu cadrul de lemn rupt, cu pânza sfâşiată şi aruncată în dezordine pe mochetă. Pe una dintre fâşii, rămăseseră neatinşi ochii lui din care ţâşnea aceeaşi lucire demonică. Nu! Nu era adevărat…”. Totul conduce, în acest caz, la o rescriere a mitului lui Pygmalion, adică la o scufundare în mitologic.

Cu puţin efort hermeneutic se poate constata că la originea acestor povestiri se află mai multe idei despre vis, idei care pot fi grupate, la rigoare, în tipologii. Uneori, Florin Toma oferă, totuşi, prea multe explicaţii, pasaje filosofice, adică este, ca să folosim un reproş celebru şi, totuşi, atât de puţin înţeles, „reflexiv mai peste marginile iertate”. Ideea literară s-ar fi susţinut şi în absenţa acestora şi, prin omiterea lor, ar fi sporit ceva mai mult misterul. Însă, în ansamblu, practică o literatură subtilă, care nu se adreseaz㠄cititorului leneş”.

Tipologic, prozele din Colecţionarul de vise se apropie cel mai mult de cele ale lui Julio Cortázar şi, apoi, de cele ale lui Borges. Nu fac această trimitere dintr-un elan entuziast sau pentru a-l stânjeni pe autor prin această alăturare, ci, repet, tipologic. Prozatorul român urmăreşte, practic, un filon fantastic, oferind suficiente date pentru rezolvarea acelei „ezitări” esenţiale de care vorbea Todorov, dar ceea ce este cu adevărat interesant constă în faptul că aceste date le inserează în construcţia personajului care, la o lectură atentă, nu ne apare într-atât de schematică. Fantasticul amplifică, şi în cazul său, sentimentul de autenticitate. Visul nu este un alibi, ci acea stare intermediară pe care, cum spuneam, o putem considera ca generatoare de spaţii ale infrarealităţii. Florin Toma este un prozator original care poate produce şi naraţiuni de această factură mai ample. Până atunci, să ne bucurăm de aceste povestiri care te ţin în carte nu doar printr-un suspans primar, instinctual, ci şi printr-un suspans intelectual.

© 2007 Revista Ramuri